Delir total cu “Jethro Tull” la “Sala Palatului”

A venit, a cantat, a plecat. Dar vraja lui a ramas. Cand esti “the-one-and-only” flautistul fermecat, e clar ca rupi locul nostru cu rock-ul tau. Iar cand locul se numeste “Sala Palatului” si aproape 4000 de oameni te aplauda, aclama si biseaza aqualuuuuung de raman fara locomotive breath, un lucru e limpede: la 66 de ani, coafura rezista! Si aici vorbim exclusiv de “coafura muzical-artistica”, intrucat podoaba capilara l-a parasit de ceva timp pe Ian Anderson, carismaticul creator al legendarului grup de rock atipic “Jethro Tull”!

De aproape jumatate de veac, batranul Ian canta divin si danseaza ca posedat de toti dracii rock-ului cu influente psihedelice, samanice, celtice (si probabil extraterestre) izbutind sa transmita, dincolo de muzicalitate si mesaj, ceva ce face diferenta dintre performanta umana si geniu: emotie pura atemporala! Probabil ca inca nimeni nu poate spune cu mana pe flaut daca geniul sau muzical si poetic este de sorginte dumnezeiasca sau diavoleasca. Pesemne ca, in egala masura, din ambele… Cert este ca vineri, 20 iunie, miile de de fani, fanatici, lunatici sau – pur si simplu – curiosi au avut privilegiul sa traiasca un concert naucitor marca “Jethro Tull”! Sau – mai precis – marca Ian Anderson, intrucat formatia care-si trage numele din intemeietorul agriculturii moderne este una cu fondatorul, singurul prezent pe scena din componenta originala din 1967! Si ce prezenta a fost: asemeni unei unde de soc-rock-folk-progresiv cand agresiv, cand liric, la care toata sala a vibrat!

Daca o sa va spuna cineva ca “mosu’” e expirat, decrepit, mumificat si ca locul sau e la Antipa rock-ului classic, sa nu-l credeti! “Tataie” Ian s-a dezlantuit ca la Tanacu si a dantuit ca un Michael Flatley old-school! Ba chiar si-a respectat deopotriva brandul si blazonul si a adoptat la propriu pozitia flautistului fermecat, stand aproape la fiecare hit intr-un picior, pozitia care l-a consacrat in ochii, sufletele si imaginarul colectiv al fanilor de pretutindeni. Si n-a facut-o doar de poza, ci din tot sufletul lui de scotian, ca un adevarat highlander care sfideaza timpul si criticii de orice fel.

De la magicul si nostalgicul “Living in the past” care a teleportat sala in anii de inceput ai trupei via delirant de sfasaietorul “Aqualung” pana la hipnoticul “Bourree”, Ian Anderson si-a dus publicul pe culmile extazului. Apropo de “Bourree”, scotianul doctorand in literatura a reusit intr-adevar ceva magic. A luat o compozitie clasica  de-a marelui Bach si a transformat-o intr-o capodopera progresiv rock. Si asta datorita maiestriei sale unice de a crea povesti nemuritoare prin intermediul flautului sau ireal de puternic si poetic! Probabil ca reinterpretarea magistrala a lui Bach in registrul Ian Anderson a reprezentat climaxul concertului “Jethro Tull” Bucuresti 2014. Sala a aplaudat si a fluierat pe ritm in timp ce flautistul fermecat a topait ca un saltimbanc de 33 de ani!

Din registrul marelui poet muzical nu putea lipsi capodopera epica “Thick as a brick” pe care a cantat-o intr-o varianta prescurtata, asa cum apare aceasta pe recentul album din 2012. Povestea personajului fictiv Gerald Bostock este, de altfel, preluata si continuata in cel mai nou album-concept, “Homo erraticus”, pe care domnul Anderson l-a si lansat, vineri, in premiera in Romania. De pe acesta, Ian a incantat auditoriul cu mai multe piese, printre care “Enter the Uninvited”, un fascinant salt temporal din vremurile imemoriale anglo-saxone pana in epoca macdonaldizarii! De la magia ritualului la mimetismul consumerismului, Ian Anderson comprima ironic secole de civilizatie in cateva minute care te pun pe ganduri. De la arta straveche bazata pe povesti nemuritoare la industria tv care vinde iluzii efemere, batranul scotian cu suflet de-a pururea tanar a teleportat aproape 4000 de oameni intr-o alta dimensiune. Una a revelatiei prin muzica. O muzica pe cat de grea, pe atat de frumoasa. Una care in acelasi timp iti gadila auzul, iti provoaca mintea si iti mangaie si cutremura deopotriva sufletul.

Ce a reusit flautistul fermecat cu alura si emotie a la Tudor Gheorghe si cu ars poetica a la Ion Barbu, nu mai reusesc multi in ziua de azi. Dupa aproape jumatate de secol, vraja lui Ian Anderson rezista. Puterea seductiei este absolut irezistibila, iar personajul are ceva din palarierul nebun din “Alice in Tara Minunilor”. Doar ca in loc de palarie poarta uneori un batic sau isi poarta, pur si simplu, mandru, calvitia, de poet-trubadur care aminteste inca de pletele din 1969 cand oferea lumii pentru prima oara o capodopera precum “Living in the past”. Aidoma “flautistului fermecat” din legenda fratilor Grimm sau din cea din poemul epic al lui Robert Browning, Ian Anderson continua sa farmece generatii dupa generatii. Ce poate fi mai frumos decat aceasta muzica hipnotica pe aceste versuri in acelasi timp melancolice si euforice? “Happy and I’m smiling… walk a mile to drink your water / You know I’d love to love you / And above you there’s no other … Let’s go living in the past” Acesta a fost, este si va fi Ian Anderson cel bun si nebun de la Jethro Tull, un adevarat “Homo Erraticus”. Adica omul aflat intr-o perpetua stare de cautare si de mirare. Omul care va exclama tot timpul asa cum a facut-o si pe scena de la “Sala Palatului”: too old to rock and roll, too young to die! Cele peste opt mii de palme care au luat foc timp de doua ore memorabile au contrazis din plin prima parte a faimosului refren…

Leave a Reply

Your email address will not be published.