CUM AU APARUT BISTRO-URILE

Ușile bistro-ului, spune povestea, s-au deschis cu două sute de ani în urmă.

Atunci când unealta de supraviețuire numită atât de simplu “mâncare” a devenit un soi de experiență cu totul și cu totul deosebită, intimă, familiară și necostisitoare, așa cum sunt, de fapt, toate plăcerile autentice. Un clasic bistro francez al anilor 1800 îți impregna vizitele în primul rând cu aerul prietenesc și cald al celor pe care îi întâlneai acolo. Și reveneai, pentru că acolo te așteptau, înainte de toate, râsete neforțate, discuții picante și prieteni care-ți înseninau ziua. Printre ei, “les patrons du bistro“, oameni cu care te învecinai și pe care îi salutai politicos în drumul tău de zi cu zi, se interesau jovial “si vous allez bien”; tot ei erau cei care se ocupau să îti parfumeze micuța vizită nu doar cu aromă de cafea sau cu voluptatea unui pahar de vin, ci și cu desfătarea și deliciile pe care numai poveștile cu adevărat savuroase le pot aduce. Povești. Întotdeauna povești. Și locul în care poți să fii tu însuți. Fără formalitatea adusă de atitudini obligatoriu adoptate, artificiale, nefirești, fără meniuri prestabilite, care nu mai rezervă nicio surpriză – doar o evadare așteptată, dorită, căutată într-un loc special. Iar în urma ei, iluzoria senzație că, pentru puțin, ne-a fost revelat însuși secretul vieții.

CUM A APARUT BISTRO MARGOT

Cu mult peste timp și într-un cu totul alt spațiu, s-a ivit “Bistro Margot”. Pentru prieteni vechi și calzi, entuziaști și imprevizibili, dar gata în orice moment să împărtășească o întâmplare frumoasă, o ispravă de neuitat și fervoarea copilarească a fiecărei noi descoperiri. Și pentru prieteni noi, pentru efuziunea primelor secrete, pentru farmecul tresăltărilor de bucurie, pentru noi emoții de tot felul: dulci, acrișoare, crocante, ispititoare, mereu înmiresmate altfel, cu izul unei alte epoci și al unui alt loc.

Pentru că, înainte de toate, Margot nu este “chef de cuisine”.

Margot este “chef peste povești”.

 

POVESTEA BISTRO MARGOT

Povestea spune că undeva, în împărăția ideilor, o echipă de creativi petreceau în fiecare zi un timp considerabil mai mare decât cel alocat brainstormingurilor pentru a decide – prozaic și previzibil? – care să fie comanda de mâncare pentru un prânz mereu întârziat și decalat de prânzul restului lumii. Astfel se face că, după secole de gândit și mai ales răzgândit, după capricii care eliminiau rând pe rând toate opțiunile de pe listă, unicul rezultat al acestei inițiative chinuite era că, rușinos, dar inevitabil, apelam de fiecare dată la soluția salvatoare: piept de pui și cartofi prăjiți. În zadar speram noi că mâine, mâine avea să apară adevărata soluție salvatoare care să ne ducă pe culmile desfătării gastronomice: puiul venea din ce în ce mai necomestibil, iar cartofii din ce în ce mai cruzi.

Până când, într-o zi, Margot a început să amestece aromele.

Și atunci a început magia! Confit canardul s-a aratat rumen și îndestulător, boeuf bourguinonul a lăsat adânci urme în memoria noastră gustativă, cremele au îmbiat de fiecare dată la mai mult, tartele au apărut să ne dezvaluie noi dimensiuni – în cel mai scurt timp, mesele noastre se compuneau singure, cu tot felul de poțiuni și pulberi fermecate, astfel încat chiar și Gargantua și Pantagruel s-ar fi declarat invidioși. Dar nu ei erau ținta noastră. Iar mesele noastre nu mai erau doar mese. De fapt, nici noi nu mai știam exact ce erau. Pentru ca în camera aromelor secrete – cine mai știe dacă era sala de mese ori sala de ședinte? – exista întotdeauna o poartă care să ne ducă în lumi nebănuite.

Și astfel, evadările au început. Uneori, aveau gust sec, fructat sau lemnos, de cele mai multe ori roșu, fie că se chema Bordeaux sau Chianti. Alteori, începeau cu un gust înnebunitor și continuau cu ritmuri vechi, personaje fascinante, imagini frumoase, replici spumoase, pagini de carte, amintiri, întamplari și întotdeauna câte un strop în plus de poezie. De artă, muzică, cinematografie. Sau de lectură, de orice fel.

Pe atunci, totul se învârtea în jurul cărții lui Bulgakov, “Maestrul si Margareta”. De acolo și până aici n-a mai fost decât un pas: Ovi “Behemoth” a venit cu numele “Bistro Margot” pentru toate festinurile noastre savuroase. Raf “Maestrul – Woland” a militat pentru deschiderea unui blog. Iar Margareta, Margot, a continuat să țeasă povești în arome și cuvinte, doar pentru a se asigura că, măcar preț de o masă, niște oameni zâmbesc fericiți.

Print Friendly