Edith Piaf, regina cantecului francez

S-a nascut pe strazile Parisului pe care urma sa-l cante atat in piesele sale, dintr-un acrobat si o cantareata cu o cariera ratata. A preluat mostenirea lor si a dus-o mai departe cu strasnicie, infruntand mereu circul vietii si construindu-si o cariera muzicala pe care nimic nu a putut sa o zdruncine. Edith Piaf – sau “vrabiuta”, caci acesta este pseudonimul pe care si l-a ales – este acum, la decenii distanta, considerata regina cantecului francez,  un adevarat simbol al culturii franceze si o emblema a Parisului. 

Pierderile, durerea, singuratatea au fost fratii ei mai mici si s-a obisnuit atat de mult cu ele, le-a interiorizat intr-atat incat ele au inceput sa fie o parte din ea. A inceput sa-si cante durerile acolo unde a si crescut: pe strazile Parisului, iar asta i-a fost de folos pentru a-si castiga existenta. Dar tot aici a cunoscut vulgaritatea, brutalitatea si, din nou, suferinta, care i-a fost insotitor pe tot parcursul vietii.  La 17 ani, ca rezultat al stilului de viata promiscuu din cartierele rau famate ale Parisului, a dat nastere unei fetite pe nume Marcelle, fetita care a trecut in scurt timp in ingrijirea tatalui, dar care a fost rapusa de meningita la varsta de doi ani. De atunci, Edith Piaf nu a mai putut avea alti copii in afara sa muzica sa.

La 19 ani este descoperita de Louis Leplée, proprietarul localului Le Gerny, cel care o face sa devina o adevarata diva: cel care o educa, o instruieste, o vindeca – asa cum chiar ea spunea, intr-o declaratie de sinceritate si recunostinta – de sindromul Place Pigalle, facand din ea o femeie respectata, admirata si invidiata si un real fenomen muzical. Pe masura ce succesul ei creste, extinzandu-se dincolo de granitele Frantei, si anturajul ei creste; prietenii adevarati sunt insa putini; domina profitorii si falsii amis care urmaresc doar sa castige de pe urma ei bani sau avantaje materiale, lucruri carora ea le acorda atat de putina importanta.

Legaturile amoroase au fost multe, de nenumarat chiar si pentru cei mai destoinici biografi ai lui Piaf, dovedindu-se a fi insa de multe ori superficiale. Marea iubire a vietii ei ramane, fara indoiala, boxerul Marcel Cerdan, pe care l-a pierdut intr-un tragic accident de masina, pe cand ea avea 34 de ani. Poate ceea ce a facut-o sa il priveasca pe Cerdan ca pe marea iubire a vietii ei a fost tocmai finalul atat de regretabil, dramatismul povestii de dragoste, care ii hranea latura maladiva. Prietena ei apropiata, Momone, cea alaturi de care a trait pe strazi, se intreba ce s-ar fi intamplat daca Cerdan nu ar fi murit in acel accident si isi presupunea ca, probabil, ar fi sfarsit la fel ca ceilalti fosti iubiti ai lui Edith Piaf, de care cantareata se despartea atunci cand incepeau sa o plictiseasca. Ceea ce iubea ea cu adevarat era sa fie indragostita, nu de o persoana anume, ci de insasi sentimentul de dragoste, care ii lipsise mereu in singuratatea vietii apasatoare de care avusese parte.

Era insetata de iubire si de pasiune, o pasiune pe care a varsat-o cu totul in muzica ei. Acordurile, versurile, cantecele ei erau singurele care au reusit sa o stapaneasca si sa o imblanzeasca vreodata cu adevarat. Pe scena, se supunea in totalitate muzicii, pe care o lasa sa o posede, sa o mangaie, sa o vindece. Scena de care nu au reusit sa desparta nici macar gravele probleme de sanatate cu care s-a confruntat dupa moartea lui Cerdan, durerile cumplite ameliorate doar de analgezice puternice – si asta pentru ca acolo era locul ei: pe scena, in lumina reflectoarelor, daruind publicului tot ce avea mai frumos in suflet.

Cel mai important concert al ei, Paris – Olympia 1960, concertul in care a interpretat pentru prima oara “Je ne regrette rien“, a fost la nivel personal o adevarat victorie asupra bolii, iar cantecul a devenit instant preferatul ei si al altor catorva milioane de oameni.

Cancerul nu a crutat-o insa nici macar pentru faptul ca atinsese inimile atotor fani si, trei ani mai tarziu, iat-o victima a unei nemiloase boli care o rapeste la numai 48 de ani, pe 10 octombrie 1963. In ciuda talentului sau si a contributiei sale la imaginea Frantei in lumea intreaga, Arhiepiscopul Parisului ii refuza slujba de inmormantare, motivand decizia prin viata promiscua si “pacatoasa” pe care  a ales sa o duca. A fost ingropata in Cimitirul Père Lachaise si abia la o distanta de 50 de ani, statul francez s-a revansat fata de ea acordandu-i slujba de comemorare pe care o merita de la bun inceput. Se spune ca ultimele ei cuvinte, rostite pe patul de moarte, ar fi fost: “In viata asta, pentru fiecare lucru nebunesc pe care il faci, trebuie sa platesti”. Ea ea facut. Nenumarate. Dar a platit pentru toate cu muzica. Si pentru asta, datorita ei, atunci cand dorul de Paris (re)apare, eu si altii ca mine putem sa-l ostoim ascultand un cantec interpretat de Edith Piaf, cu tonurile nazale pe care le iubim atat si pe care le-am recunoaste oricand.

sursa foto: wikipedia.org
sursa foto: wikipedia.org

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.