Fata cu fragi si ‘Tipatul’ lui Munch

Daca in gastronomia contemporana putem vorbi de o tendinta care imbina elemente din bucatarii diferite cu scopul de a inova si de a moderniza diferite traditii culinare, la fel putem vorbi, prin comparatie, de o tendinta similara existenta in literatura contemporana: aceea de a imbina elemente din diferite arte pentru a crea un dialog intre ele, pentru a spune o poveste folosind registre diferite. Ekphrasis-ul nu este o tehnica noua, ea isi gaseste originea tocmai in Grecia antica si denumeste descrierea unei opere de arta, adesea vizuala, reala sau imaginata, in interiorul unui text scris sau al unui discurs vorbit. Este si cazul cartii pe care v-o prezint astazi, Fata cu fragi, de Lisa Stromme (Humanitas Fiction, colectia Raftul Denisei, 2017), o poveste creionata in jurul celebrului tablou al lui Edvard Munch, Tipatul. 

Actiunea romanului este plasata exact in 1893, in Asgardstrand – adica exact anul si locul in care Munch a creat ceea ce avea sa devina peste ani unul dintre cele mai valoroase tablouri din lume. Povestea este insa narata din perspectiva lui Johanne, o fata simpla aflata la varsta adolescentei, a carei ocupatie principala fusese, pana la momentul intrigii, sa caute fragi prin padurile inconjuratoare si sa-i vanda in piete. Johanne se bucura de o oarecare celebritate in micuta asezare de coasta in care isi duce existenta datorita faptului ca fusese ipostaziata intr-unul dintre tablourile lui Hans Heyerdahl, unul din multii artisti care obisnuiau sa-si gaseasca inspiratia in Asgardstrand. Ca in fiecare vara, Heyerdahl se intoarce sa inchirieze, pentru cateva luni, casa familiei lui Johanne, moment in care mama ei decide ca e timpul ca fiica sa sa aiba o ocupatie serioasa si face aranjamente ca ea sa devina fata in casa la o familie instarita, intr-o asezare vecina.

In scurt timp insa, Johanne, care trebuia sa fie o simpla servitoare a familiei Ihlen, devine buna prietena si confidenta a lui Tullik, fata cea mica a lui Julie si a amiralului Nils, iar povestea, linistita pana aici, incepe sa fie tulburata de nestavilita dorinta de aventura a lui Tullik, care incepe sa traiasca pe ascuns o mistuitoare poveste de dragoste cu Munch. Faima lui insa era, pe atunci, una complet diferita de cea de azi. Spre deosebire de Heyerdahl, care era privit ca un artist arespectabil, vecinul Munch nu se bucura decat de o imagine negativa in comunitatea din Asgardstrand, fiind cel mai adesea numit “pacatosul” sau “smintitul”. Picturile sale erau privite ca deosebit de vulgare, in special de persoanele cu valori traditionale, ca mama lui Johanne, care considera ca simplul act de a privi arta lui Munch era periculos si putea conduce la aparitia unor boli sau chiar la moarte.

Nu de aceeasi parere este si Johanne care, animata de dorinta de a picta si inzestrata cu acest talent, gaseste in Munch nu doar un model artistic, ci si un aliat. Acesta o incurajeaza sa-si urmeze pornirea artistica nu doar daruindu-i Teoria Culorilor a lui Goethe, ci si primind-o, din cand in cand, in atelierul sau pentru a picta. Indemnul lui catre Johanne, “Nu picta ce vezi, picteaza ce simti” pare sa fie dublat, la nivel narativ, de crezul prietenei sale, Tullik, care declara cu tarie, prin tot ceea ce face, “Cui ii pasa ce cred cred ceilalti? Fa mereu ce simti!”.

Insa, in ciuda repetatelor minciuni pe care Johanne se vede nevoita sa le spuna ca sa-si protejeze prietena, povestea lui Tullik cu “smintitul” Munch are in ea ceva profund maladiv, ajungand sa imbine iubirea cu sacrificiul si daruirea cu obsesia, la fel cum intregul roman imbina atat de natural literatura cu pictura.

Am fi tentati sa credem ca povestea se afla, de asemenea, si la granita dintre fictiune si realitate, istoria insa ne-ar contrazice. Intr-o fila din jurnalul sau, Munch inregistreaza exact momentul care a inspirat aparitia Tipatului:

“Mergeam pe strada cu doi prieteni. Soarele apunea si am simtit o urma de melancolie. Dintr-o data cerul s-a facut rosu sangeriu. Cand ma uitam mai atent la norii in flacari am auzit un tipat puternic, nesfarsit, trecand prin natura”.

Vedem astfel ca originea tabloului este corelata cu puterea naturii, nicidecum cum o poveste de dragoste ca cea imaginata de Lisa Stromme. Exercitiul literar este insa unul pasionant, bazat pe o lunga si minutioasa munca de documentare, pe care autoarea o relateaza cu sinceritate in epilogul romanului, mentionand ca existenta personajelor din familia Ihlen este reala, dar povestea de dragoste, precum si personajul fetei cu fragi sunt in totalitate rodul imaginatiei ei. Si mai interesanta este perspectiva din care Lisa Stromme a ales sa construiasca romanul: denumirea lui cu titlul unui tablou (Fata cu fragi a lui Hans Heyerdahl) devine baza pentru a construi, de fapt, povestea unui cu totul alt tablou al unui cu totul alt autor (Tipatul lui Edvard Munch). In plus, fiecare capitol sta sub semnul unui citat din Teoria Culorilor a lui Goethe, iar la finalul romanului, autoarea a intocmit chiar si o lista cu toate picturile lui Munch la care a facut referire pe parcurs – lucru care nu face decat sa contribuie la bogatia lecturii.

In acest context al dialogului intre arte, mi s-a parut oportun sa inchei cu o alta referinta la celebra pictura a lui Munch, de data aceasta un scurt film de animatie care ilustreaza, la fel ca romanul Lisei Stromme, dar intr-un alt registru artistic, povestea Tipatului. Filmul, multipremiat atat la nivel local, cat si pe plan mondial, face parte dintr-un proiect a carui idee mi s-a parut stralucita de prima data cand am auzit-o – Videopictura – si a fost realizat de fostul meu coleg, Sebastian Cosor si talentatii baieti de la Safe Frame. Cu siguranta, misterul lui Munch va mai suscita, de-a lungul timpului, si alte demersuri artistice, pe acesta insa trebuia neaparat sa vi-l arat.

The Scream – Sebastian Cosor – Safe-Frame.com from Sebastian Cosor on Vimeo.

Leave a Reply

Your email address will not be published.