From Russia with Love

“Oare rusii iubesc altfel… decat germanii, francezii, americanii?” Aceasta este intrebarea care sta la baza antologiei de povestiri “From Russia with Love”, aparuta la editura Art, in traducerea lui Ruslan Carța. Raspunsul consta in 18 povestiri ale scriitorilor rusi contemporani, printre care Ludmila Ulițkaia, Viktor Erofeev, Svetlana Vasilenko, Zahar Prilepin, Vladimir Spektr, Lev Kuklin, Iuri Naghibin, adunate de coordonatoarea Galina Dursthoff intr-un volum care se intinde pe 348 de pagini, devenind un adevarat caleidoscop al felului de a iubi al rusilor.

Intregul demers creativ este explicat de coordonatoarea volumului intr-o prefata care, dincolo de viziunea povestitorilor moderni, face trimitere si la dragostea conturata in vietile si literatura clasicilor rusi. In acest fel, punand in oglinda felul de a iubi al rusilor “de ieri si de azi”, Galina Dursthoff reuseste, in analiza ei, sa extraga cateva caracteristici si tipare ce ar putea conduce, in principiu, catre conturarea unui raspuns la dilema fundamentala a cartii.

Astfel, prima concluzie pe care o tragem din concluziile pe care coordonatoarea le trage, la randul ei, este ca dragostea rusa este un paradox. Ea poate intruchipa atat modelul iubirii absolute al Mestrului si al Margaretei lui Bulgakov, dar in acelasi timp poate reprezenta si forta nimicitoare care o impinge pe Anna Karenina sub rotile trenului. Poate fi si revelarea divinului, pura si nepamanteana, ca in cazul poetului Alksandr Blok, care declara ca nu a avut decat doua femei in viata: “pe Liubovi Dimitrievna si pe toate celelalte”. Poate fi sacrificiu spiritual suprem, ca in cazul lui Turgheniev, care a acceptat sa traiasca in aceeasi casa cu diva operei franceze Pauline Viardot si sotul ei in calitate de “bun prieten de familie”. Dar in acelasi timp, dragostea rusa poate fi si patima, delir, febra – ca in cazul lui Dostoievski, care isi definise un stil propriu de a iubi: lua bani de la sotie, ii pierdea la ruleta, plangea pe umarul ei, isi termina in graba de scris romanul, incasa onorariul, ii cumpara sotiei un cadou pe care il punea gaj pentru datoriile la jocurile de carti si, din nou, ajungea sa planga pe umarul ei.

De aici ajungem sa desprindem alte concluzii, care vizeaza o eventuala distinctie de stil in functie de gen, in interiorul aceluiasi concept: cel de iubire in stil rusesc. Cu alte cuvinte, poate ca felul rusoaicelor de a iubi este diferit de cel a rusilor. Pentru ca, vom vedea, atitudinea sotiei lui Dostoievski care isi consola sotul impatimit de fiecare data cand, ciclic, ajungea in acelasi punct al depresiei datorata simplei sale iresponsabilitati, nu este deloc o atitudine singulara. Conceptul de mila, face, fara indoiala, parte si din iubirea proletara, in care otelarii si tesatoarele se tineau de mana spre victoria comunismului. Iar ele, cu inima plina de compasiune, alergau degraba sa-si adune barbatii netrebnici si betivi cazuti in santuri si sa-i tarasca acasa. Unde dovezile de iubire si compasiune nu conteneau, caci femeile, dupa o zi de munca la fabrica, un metrou aglomerat, oboseala cumparaturilor, trebuiau sa se ingrijeasca si de copii, sa pregateasca cina, sa spele si sa calce camasile barbatilor, care stateau pe canapea si urmareau meciurile de fotbal. Dar dragostea ruseasca este irationala prin excelenta, este insolatie, orbire, si tocmai de aceea este, prin insasi natura ei, “un monument de nefericire”. Cel putin, aceasta este concluzia la care ne conduc constatarile anterioare.

Sunt insa caracteristicile identificate intr-adevar unice? Si, mai ales, sunt ele indeajuns pentru a defini un stil propriu? Sunt ele suficiente pentru a proba unicitatea poporului rus de a iubi sau riscam sa cadem in capcana cliseelor si a generalizarii pripite? Este valabila teoria spatiului care ne impregneaza anumite trasaturi valabila si atunci cand vine vorba de dragoste? Altfel spus, este dragostea un construct cultural?

Dincolo de farmecul fiecareia dintre cele 18 povestiri, “From Russia with Love” se contureaza ca un volum-matriosca, in care concluziile decurg unele din altele, in care intrebarile ies unele din altele, in care fiecare noua descoperire duce la o noua descoperire, ca intr-un joc voluptuos al idelor. Nu are un raspuns final si echivoc. Ceea ce conteaza cu adevarat in lectura cartii este chiar placerea jocului si a descoperirii, prin intermediul fiecarei povestiri. Dintre ele, desi imi e greu sa aleg, preferata mea ramane “Povestea broscutei albastre”. Si, judecand dupa numarul de carti cumparate doar in ultima vreme de aici, se pare ca Art este noua mea editura preferata.