O reteta iesita din comun

Provocarea era urmatoarea: sa schimb ciocolata in sarut veritabil. Nu doar o bomboana cu gust de sarut, ci substitutul absolut. Ceva care ar fi de domeniul telepatiseriei. Sa ne sarutam la distanta prin intermediul unei ciocolate!

(…)

 

Intors in atelier, am atacat noua formula a celui mai mic sarut pomenit vreodata. Pentru inceput, am solidificat ciocolata pe fundul unei forme cu alveole. Apoi am amestecat continutul seringii in care se afla saliva Sobraliei cu a mea. Am copt totul cu un strop de zahar si mult suc de portocale rosii, pentru o caramelizare la 107 grade in loc de 108, ca sa obtin o senzatie mai apropiata de cea a sarutului. Am asteptat sa se raceasca si visul meu sa se cristalizeze. 

Se lumina de ziua cand ciocolata a fost gata de mancat. Iesea din forme fara sa se rupa si sclipea ca o bila de onix. Portocala rosie aparea in spirala pe ciocolata neagra. Daca o priveai de aproape, ai fi putut crede ca vibreaza. Mi-am luat pulsul inainte de a ma repezi s-o degust. 70 de batai pe minut. O sarutare medie poate dubla frecventa cardiaca. Am apucat cu degetele un cel mai mic sarut pomenit vreodata si l-am sfaramat dintr-odata intre dinti, inchizand ochii.

O explozie de arome! Gustul buzelor, varful limbii electrizante mai puternic decat o puzderie de coup de foudre. Un scurtcircuit abia infiripat. Un procent de umiditate incredibil de apropiat de zero, ceva de ordinul pulberii unei umbre. Acel fior dulce si viu, care interzice deschiderea pleoapelor secunde lungi dupa atingere, pentru a inregistra cat mai limpede senzatia de placere… Mi-am luat din nou pulsul, era peste 150 de batai pe minut. Si nu incetinea deloc, caci nu ma gandeam decat la un lucru: sa-i dau sa guste si Sobraliei.

Reteta total neosbisnuita descrisa aici in cel mai apropiat stil de Boris Vian vine din cartea “Cel mai mic sarut pomenit vreodata”, de Mathias Malzieu, aparuta la Editura Nemira (2014), in colectia Babel. “Cel mai mic sarut pomenit vreodata” reprezinta  un soi de continuare pentru “Mecanica inimii” care l-a facut cunoscut pe Mathias Malzieu, insa poate fi citita la fel de bine si de una singura, ca o poveste capabila sa te extraga, pentru putin timp, din realitate intr-o suprarealitate in care iubirea, cu aceleasi privilegii si metehne pe care le cunoastem si noi, e traita la modul hiperbolic, intens, pana la disparitia fizica.

Personajul-narator intalneste, ca in mai toate iubirile, o fata careia ii ofera un sarut miniatural “mai puternic decat o armata de iubiri la prima vedere”.  Forta celui mai mic sarut pomenit vreodata are insa un efect neasteptat: fata devine invizibila si dispare. Dar el nu se lasa si porneste in cautarea ei, cu ajutorul unui detectiv batran, al unui papagal vorbitor pe nume Elvis si al prietenei sale, farmacista Louisa, despre care vom afla mai tarziu ca joaca un rol mult mai important decat pare.

Odata gasita, fata se confrunta cu un paradox afectiv, amintind intr-un fel de drama lui Chloe din “Spuma zilelor”: pe masura ce iubeste mai intens si se indragosteste mai tare, devine invizibila si dispare. Cum personajul-narator trebuie sa gaseasca o solutie de a-si trai iubirea si la modul pragmatic, nu doar platonic, se pune astfel pe inventat un soi de bomboane de ciocolata care cuprind in compozitia lor atat mostre din saliva lui, cat si a ei, avand, deci, efectul unui sarut real dintre ei doi in momentul in care sunt degustate. Povestea insa nu se opreste aici, ci, ca-n basme, protagonistii vor mai avea un hop de trecut si un conflict de solutionat pana la finalul mult asteptat in care vor trai fericiti pana la adanci batraneti printre poeme, bomboane de ciocolata si cele mai mici saruturi pomenite vreodata.

Cartea este lejera si placuta ca o zi insorita de vara, infuzata cu mai mult optimism decat “Mecanica inimii”, iar pentru cei care agreeaza stilul suprarealist va fi cu siguranta o placere.

Leave a Reply

Your email address will not be published.