Bucuria vieții, redescoperită

Zilele însorite și călduroase din ultima vreme m-au făcut să mă gândesc la ciclicitatea naturii, la mersul ei firesc și la faptul că, oricât de mult ne-am dori, nu putem grăbi lucrurile, putem doar să îmblânzim așteptarea. Și nu doar să o îmblânzim, ci chiar să o onorăm. Ca să ne bucurăm de primăvară, trebuie să învățăm să răzbatem prin iarnă. Ca să ne bucurăm de flori, trebuie ca ele să fi fost, mai întâi, muguri. Ca să ne bucurăm de lumina zilei, trebuie mai întâi să ne găsim răgaz în întunericul nopții.

La fel se întâmplă, poate, și cu oamenii înainte să înflorească din nou: putem traversa, uneori, câte-o perioadă de îngheț emoțional sau una de ploaie tomnatică interioară, dar, odată ce le parcurgem și le lăsăm să se consume, să se așeze, vedem că dincolo de ele se arată, negreșit, primăvara. Astfel, să ne (re)descoperim într-o lumină nouă înseamnă să redescoperim însăși bucuria de a trăi, de a zâmbi, de a iubi. Revenirile, regăsirile, reîntoacerile – ale naturii sau ale noastre –  își au toate rostul lor, acela poate de a ne purta într-o călătorie care să ne reamintească, periodic, că suntem vii, că simțim, că drumul ne readuce mereu la noi – dar că de fiecare dată o face altfel.  Și că în toată această călătorie, în loc să găbim lucrurile, putem să luăm fiecare zi așa cum vine, cu ce are ea să ne aducă și să învățăm să culegem din ea exact acele lucruri mici care ne fac fericiți: bucuriile nu vor întâzia să apară.

Acum, când scriu, de pildă, a început să ningă. Nu va dura mult, dar cu siguranță vor exista oameni pe care asta îi va supăra. Vor mai fi zile reci cu ninsoare sau ploaie până când primăvara sosi de-a binelea. Dar până atunci ne putem da voie să o primim, mai întâi de toate, în noi.

Acesta trebuia să fie un text de Dragobete. Dar a ieșit, de fapt, un text despre dragostea de viață. Redescoperită.

Și cum eu crezul meu este că bucuria vieții stă în lucrurile mici și că, prin ele, putem face din fiecare zi o sărbătoare, am revenit și eu la o dragoste mai veche, salata cu brânză de capră, căpșune și muguri de pin: o salată plină de prospețime, culoare și lejeritate. M-am îndrăgostit de aceasta salată în urmă cu vreo câțiva ani, iar de atunci pregatirea ei a devenit un fel de ritual în fiecare an. Este ceea ce francezii ar numi salade composée, o salată compusă din elemente distincte, dar care, aduse împreună, formeaza un rezultat armonios, elegant și, desigur, savuros.Varianta de bază pe care o folosesc eu este cea în care brânza de capră este completată frumos de parfumul căpșunelor și de semințele de pin abia prăjite, însă, plecând de la rețeta de bază, se pot pegăti și alte versiuni, schimbând din ingredientele inițiale cu altele care sunt disponibile. Acesta este, de fapt, întreg farmecul acestei salate: e atât de versatilă încât poate fi adaptată nu doar la sezonalitatea ingredientelor, ci și la preferințele personale, la atmosferă, la context.

Putem înlocui căpșunele cu afine sau coacăze, cu felii de măr sau pară, cu piersici sau caise, cu struguri. Putem schimba semințele de pin cu fistic, migdale întregi sau fulgi de migdale, cu alune de pădure sau alt tip de semințe preferate. Putem folosi un mix de verdeață, frunze de spanac tânăr sau o salată frisée. Formula este, de fapt, una foarte simplă: salată + brânză + fructe + semințe. Pentru restul, vă îndemn, ca întotdeauna, să dați frâu liber imaginației și să vă jucați cu ingredientele după bunul plac, astfel încât să obțineți exact ceea ce este pe gustul vostru.

Pentru salata despre care vă povestesc, eu am folosit un mix de frunze verzi, pe care l-am îmbrăcat într-un amestec de ulei de măsline extravirgin și glazură de oțet balsamic. Peste salată, am aranjat căpșunele tăiate în două. Am rumenit puțin semințele de pin într-o tigaie, atât cât să-și elibereze uleiul și să capete culoare, apoi le-am presărat peste salată. Cât despre brânza de capră,  ea poate fi tăiată pur și simplu felii și adăugată pe platou, caz în care salata este completă și gata de servire, sau feliile pot fi trecute la cuptorul încins pentru 5-7 minute, apoi adăugate în salată. Îmi amintesc și acum de o astfel de salată caldă cu brânză de capră pe care am savurat-o la Paris, alături de un vin bine răcit, ușor fructat, care s-a dovedit a fi, în acel moment, prânzul perfect. Micile placeri ale vieții merită oricând repetate. De data aceasta, amintirea s-a scris cu un Mysterium rosé alături, în cinstea tuturor bucuriilor pe care primăvara care stă să vină ni le va aduce.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.