Mic turneu de cercetare acasa la Aperol Spritz.

V for Veneto: Verona, Venezia, Vicenza si Padova

Dupa ce luna noiembrie a inceput cu minunatul food blog tour prin Toscana, jumatatea lunii a readus Bistro Margot in Italia, intr-un nou turneu de cercetare, de data aceasta in Veneto. Acasa la Aperol Spritz, pe care l-am (re)descoperit cu bucurie in toata savoarea lui pusa in valoare si mai bine de farmecul locului, povestile s-au mutat rapid, dar nu fara insemnatate, din Verona catre Vicenza, Padova si Venezia, ca sa revina, la final, tot in orasul lui Romeo si al Julietei. Si, in fiecare dintre orase, povestile au fost insostite (bagajul mi-a fost martor!) de cate o carte despre gastronomia locala, cumparata din cate-o librarie descoperita printre stradute sau recomandata de localnici.

Una dintre ele, cea de care m-am atasat cel mai mult si cel mai repede, a fost o carte cu ilustratii frumoase ale retetelor vechi, traditionale, specifice regiunii Veneto si care avea pe prima pagina o dedicatie scrisa de mana, cu o caligrafie usor tremurata: “Pentru Carlo, din partea bunicii Carla”. Nu stiu ce s-a intamplat cu nepotul Carlo astfel incat cadoul bunicii Carla a ajuns la o librarie de carti second-hand, dar imi place sa cred ca totul se intampla cu un motiv, iar motivul a fost ca acea carte trebuia sa ajunga in valiza mea, ca sa pot lua, la intoarcere, macar o mica parte din mostenirea frumoasei regiuni Veneto. Sunt sigura ca nonna Carla s-ar bucura.


VERONA

‘There is no world without Verona walls’. Aceste cuvinte ale lui Shakespeare sunt gravate, alaturi de o statueta cu chipul lui, pe Poarta Bra, care era, pe vremuri, intrarea principala in Verona. Aici, poeti precum Dante sau Petrarca, aflati in exil, si-au gasit adapostul. Aici s-au scris povesti de dragoste precum ‘Romeo si Julieta’. Aici, printre seri incepute cu aperitivo si continuate cu gnocchi sublimi la Pane e Vino sau festinuri ca-n povesti la Il Pompiere, pana si viata de zi cu zi are o poezie aparte. Pe care invat sa o prind din zbor, undeva intre momentul in care un batranel guraliv care se plange de semafor (“sempre rosso, sempre rosso”) isi da seama in timp ce vorbeste cu mine ca nu sunt italianca si momentul plecarii, in care in autobuzul care ma duce spre gara o batranica ma ia drept de-a locului si ma intreaba daca opreste cumva si la San Michelle, apoi sporovaieste cu mine pana cand vine vremea sa coboare.

Zi de zi, trezitul in apartamentul cochet din via Redentore devine adictiv, cu vederea lui catre raul Adige, care se strecoara involburat pe sub Ponte Pietra. Sunt mai multe poduri pe sub care se insinueaza, dar noi aici suntem, langa Teatrul Roman, la Ponte Pietra. Podul de Piatra – pe care il traversez de fiecare data cu mirare, stapanindu-ma cu greu sa nu mai fac alte cateva poze. Dincolo de el, de cealalta parte a raului, incepe centrul istoric, cu stradutele lui intortocheate, care duc insa toate catre acelasi lucru: dragoste. Iar dragostea, in Verona, imbraca multe forme: poate fi Piazza delle Erbe, in care m-as pierde si tot m-as pierde, incercand sa-mi intiparesc in memorie fiecare balconas, fiecare pictura, fiecare statueta; poate fi savoarea de neuitat a unui Amarone della Valpolicella baut tarziu in noapte, in atmosfera calda a unei trattorii elegante; poate fi calea stralucitoare a magazinelor de lux care te invaluie cu parfumul lor specific, dar poate fi si calea care te duce la stralucirea trecutului, in Mercato Vecchio, unde statuia lui Dante troneaza printre decoratiuni de Craciun; dragostea, in Verona, poate fi o librarie in care intri sa-ti tragi putin sufletul dupa atata plimbat, dar descoperi mici comori neasteptate, poate fi o pasticcerie in care te opresti intamplator pentru o seconda prima colazione sau  o delicaterie in care ma imbie, in bucati mari, un asiago stravecchio bine maturat, multe halci de prosciutto si salamuri locale.

Ceva mai clasic, dragostea in Verona inseamna si casa lui Romeo si cea a Julietei, una mai mare ca alta, la care toata lumea inainte de plecare m-a sfatuit sa nu merg, pentru ca n-am ce vedea. Desigur ca am mers. Si am vazut. Desi nu exista dovezi clare ca Romeo si Julieta, protagonistii celei mai celebre povesti de dragoste din toate timpurile, au existat in realitate, faptul ca in Verona zilnic vin sute de turisti sa viziteze casa Julietei si casa lui Romeo e dovada ca oamenii au nevoie sa creada in dragoste.

verona1

verona2

verona10-arena

verona11-poarta-bra

verona12-shakespeare

verona13

verona6

verona7-piazza-erbe

verona9

verona5-julieta

img_8361

verona_focacceria

verona_motorcycle_man

verona_goodies

verona_food

verona_dessert

verona_amarone

verona_street

img_8365

 

verona14


VENEZIA

Am intalnit Venezia intr-o dimineata care anunta o zi infrigurata si cetoasa. Aproape ca intr-un scenariu, cand am coborat din tren si am vazut primele canale, a iesit soarele, dezvaluindu-mi o Venezie frumoasa, mai frumoasa decat orice poze sau filmulete vazusem despre ea, mai frumoasa decat orice as putea sa va scriu eu despre ea. Cei care au vizitat-o in timpul verii spun ca ei au vazut o alta Venezie, una care abunda in turisti si miros de canale. La mine a fost prima oara, asa ca ma voi considera norocoasa ca am prins o Venezie in care am putut sa ma plimb liber, in voie, sa traversez podulete si sa admir gondolieri cantand vesel, in cel mai pur stil italian. La Venezia, undeva langa Canal Grande, am baut cel mai bun Aperol Spritz din toata excursia, unul care a alimentat veselia tot drumul de intoarcere catre Verona. Caci la Venezia nu poti fi decat vesel. Vesel si indragostit de tot ce vezi. Cat timp am zabovit in Verona, am crezut ca acolo si-a facut cuib romantismul. Apoi am descoperit Venezia si romantismul a capatat o noua față. Venezia obisnuia sa fie numita in multe feluri, dar supranumele meu preferat este “La Serenissima”. Cand am pasit prima data in ea, am inteles si de ce i se spune asa: Venezia e atat de frumoasa, incat te lasa fara respiratie. Si acolo, printre cantecele gondolierilor care vaslesc sub podulete si porumbeii care ti se asaza pe masa, in timp ce iti suverzi espresso-ul, nu poti sa te simti altfel decat senin.

venezia1

venezia_palatul-dogilor

venezia4

venezia3

venezia_porumbel

venezia5

venezia6

venezia7

img_8246

img_8244

img_8190

img_8243


VICENZA

Vicenza nu este doar un orasel cu nume poetic (cat de frumos suna Vicenza?), ci si un oras vechi, fondat cu 200 de ani inaintea erei noastre, un oras a carei arhitectura impresioneaza si astazi. Mai mult decat atat, face parte din patrimoniul cultural UNESCO, alaturi de suratele mai mari Verona, Venezia si Padova. Dupa atatea mii de ani, ai tendinta sa gandesti, cu ce te-ar mai putea surprinde? Cu spiritul ei, pe care nu-l descoperi decat pierzandu-te pe strazi, intrand in cafenele sau in vorba cu oamenii care o locuiesc, descoperindu-i mancarea (baccala alla vicentina e una dintre specialitatile locului) sau librariile, surprinzator de multe pentru un oras atat de mic – semn ca aici oamenii nu si-au pierdut obiceiul de a citi. Si, daca te aventurezi si printre coloanele din centru, ascuns in penumbra, s-ar putea sa gasesti si cel mai vesel, colorat si hip restaurant, in care Aperolul e exact potrivit, mancarea e perfecta pentru un pranz lejer de noiembrie, iar chelnerita foarte prietenoasa iti recomanda exact acea librarie care te conduce catre o carte superba, cu retete pictate, semnata de nonna Carla pentru nepotul ei, Carlo.  Si de care te indragostesti la prima vedere si decizi sa o iei cu tine, mai departe, in Padova.

vicenza3

vicenza1

vicenza4

vicenza5

vicenza2

img_8256

img_8266

img_8254


PADOVA

Ajungand in Padova imediat dupa experienta din Vicenza, ma asteptam sa gasesc si acolo ceva similar, desi stiam ca orasul e faimos pentru universitatea sa, la care a tinut prelegeri nimeni altul decat Galileo Galilei. Nu departe de gara, cand deja Padova incepea sa mi se dezvaluie, un grafitti simpatic imi iese in cale in apropierea unui pod: “Buongiorno, Principessa!”, celebra replica a lui Benigni catre Nicoletta Braschi in “La Vita e Bella” ma priveste alb-gri de pe un zid, aproape ca un protocol de bun-venit. Dincolo de ea, Padova mi s-a dezvaluit eleganta, distinsa, gratioasa, cu un aer princiar pe masura replicii care m-a intampinat la inceput. Am vazut-o pe lumina, am vazut-o dupa caderea noptii – m-a impresionat in ambele ipostaze. Si, cu cat am explorat-o mai mult, cu atat m-am indragostit mai mult de ea, de strazile si de oamenii ei de o eleganta pe masura orasului in care au norocul sa locuiasca. Mi-am luat la revedere de la Padova urmand ritualul cu care deja ma obisnuiesc: un aperitivo savurat pe indelete si cateva deserturi de rasfat la Cafe Pedrocchi, un loc faimos in care stilurile arhitecturale se imbina armonios, la fel cum se imbina nobletea, istoria si arta. Caci din 1772, cand a fost fondata, cafeneaua a atras aici multi artisti si scriitori importanti, precum Stendhal sau Lord Byron. Si, intr-o dupa-amiaza rece de noiembrie, m-a atras si pe mine, scriitorul vostru de la Bistro Margot.

img_8286

img_8288

img_8294

img_8298

Leave a Reply

Your email address will not be published.