Povestea a început acum opt ani, alături de colegii mei de atunci, cu care cream campanii, concepte și făceam brainstorming-uri. Cele mai lungi brainstorming-uri însă aveau loc atunci când trebuia să comandăm de mâncare și, de la o zi la alta, începusem să epuizăm toate opțiunile. În fiecare zi, mâncarea comandată părea să își piardă gustul, așa că într-o zi m-am gândit să le fac o surpriză și să gătesc. Habar n-aveam să gătesc, dar, om de Litere fiind, mi-am zis „ce poate fi atât de greu? Iau o carte și fac ce scrie acolo, sigur o să îmi iasă!”. A fost cumva inconștiență sau norocul începătorului, pentru că nu m-am gândit nicio secundă că aș putea să eșuez, drept urmare mi-a ieșit, iar asta mi-a dat curaj să mai încerc și alte rețete și, preț de o masă, să fac niște oameni fericiți. Să ne delimităm de griul biroului măcar pentru o oră la prânz, să ne închidem în sala de ședințe, să ne creăm lumea noastră în care să facem călătorii imaginare prin intermediul gastronomiei, să discutăm despre lucruri frumoase și să ne bucurăm de micile plăceri ale vieții. Așa a apărut Bistro Margot. În fiecare zi, colegii mei veneau la serviciu și mă întrebau „și, ce avem astăzi în meniu la Bistro Margot?”. Înainte ca el să existe online, ca blog, a fost bistro-ul nostru imaginar.

Apoi, au început să mă încurajeze să scriu despre toate astea, pentru că de fiecare dată când încercam rețete noi, voiam să aflu și ce se ascundea dincolo de ele, cum fuseseră create, cine le-a inventat, cum au apărut, care era povestea lor — lucruri pe care, din entuziasm, le povesteam și celor din jur, care m-au încurajat să scriu despre ele. „Bine, dar eu nu sunt chef”, protestam eu. „Nu, dar ești un om care scrie, tu ești povestitor și trebuie să scrii povești”, îmi ziceau ei. Așa m-au convins să pornesc blogul, pe www.bistromargot.ro.