Nu îmi amintesc prea bine când am ajuns să fiu fascinată de arome – acum îmi pare că dintotdeauna am facut asta. Și totuși, nu a fost așa. Înca din copilărie, de la primele litere scrijelite, am fost fascinată de puterea extraordinară a cuvintelor. Scrisul a fost mereu pentru mine modalitate de exprimare, catharsis, fel de înțelegere a lumii și modus vivendi. Astfel încat drumul către provocarile creativității și ale comunicării cu oamenii a fost unul cât se poate de firesc.

Așa am ajuns la Facultatea de Litere, unde o dublă specializare a însumat, ideal, dorințele mele de la acea vreme: Filologie – Comunicare Socială și Relații Publice. La început, mi s-a prezis o carieră excelentă în PR – dar aveam să descopar mai târziu că ceea ce-mi doream să fac cu adevărat era publicitatea. Tot atunci, interesul meu a fost captat de un curs nou și întrucâtva exotic la acea vreme, curs care îmbina literatura cu pictura, fotografia, muzica, publicitatea și arta în general. Interdisciplinaritatea aceasta fascinantă mi-a deschis poarta către o lume nouă: după câtva timp, am decis că vreau să studiez cărțile pe care le citeam chiar la ele acasă. Așa am ajuns în Franța, cu o bursă.

Dincolo de imensul bagaj de cunoștințe acumulat acolo și experiența unei culturi de care m-am simțit dintotdeauna apropiată, șederea în Franța a însemnat în primul rând o experiență revelatorie. N-am ajuns acolo ca un străin, ci ca un pelerin care ajunge într-un loc sfânt, ca un copil rătăcitor care se reîntoarce acasă. Totul, de la sentimentul locului până la limbaj, comportament, obiceiuri cotidiene și viziune asupra vieții, mi-a părut dintr-o dată incredibil de familiar, ca și cum mai fusesem acolo, cândva, demult, într-un timp pe care îl uitasem.

Acolo am redescoperit aromele bucuriei, ale prieteniei, ale deschiderii sufletului către nou. Acolo am redescoperit că nu știu să fac altceva mai bine decât să scriu, să extrag părticele din lume și să le transform în povești. Și tot acolo, o parte din sufletul meu se reîntoarce în fiecare zi, măcar cu gândul.

Revenirea în țară a fost dificilă și, deși îmi închipuiam că o să fie temporară, o surpriză total neașteptată a schimbat mersul lucrurilor: am descoperit o echipă de creativi de care m-am atașat foarte repede, alături de care am crescut și care mi-au intrat un suflet iremediabil, transformându-se rapid din colegi în cei mai buni și dragi prieteni. Tot alături de ei și la încurajările lor, am pornit Bistro Margot. Mai întâi, mai mult ca o necesitate (făceam în fiecare zi brainstorminguri pentru a hotărî ce comandăm de mâncare), apoi ca un joc creativ frumos (fiecare masă avea la bază un concept, transformându-se într-o călătorie gastronomică), apoi și ca loc virtual care să îmbine arta culinară cu toate celelalte arte care ne înfrumusețează viața (blogul).

Între timp, Bistro Margot a crescut încet și frumos, de la o masă de câțiva oameni la o comunitate întreagă de câteva mii. Zilnic îi trec pragul virtual o mulțime de oameni frumoși, care îmi împărtășesc lucruri frumoase și cărora, la rândul meu, le împărtășesc lucruri frumoase.

Și în tot ceea ce fac, încerc să găsesc acele mici motive de bucurie care ne fac viața mai frumoasă. Apoi să le presar cu multă dragoste și să le dăruiesc celor din jur.