Istoria croissantelor

Astăzi, croissantul reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale Franței, recunoscute și apreciate în lumea întreagă; am putea spune, fără riscul de a greși, chiar că este un adevărat brand național.

Multe povești de iubire s-au țesut în jurul său, la o cafea, multe cântece au găsit un loc de cinste pentru el în versurile lor, mulți turiști l-au transformat în amintire savuroasă pentru tărâmurile pe care le-au vizitat. Alții – categorie din care fac parte și eu – l-au adoptat ca pe cel mai îmbietor obicei și l-au transformat în moment de răsfăț la micul-dejun. Nu pentru puțini, croissantul este un adevărat coup de foudre gastronomic. 

Pentru cei care s-au întrebat însă cum și unde a luat naștere croissantul și cui datorăm această bucurie foietată, istoria gastronomiei are răspunsuri și perspective pe cât de diferite, pe atât de nuanțate. Nu am reușit să aflu care dintre poveștile și legendele create în jurul croissantului este cea indubitabil adevărată și, probabil, cumva, fiecare are sâmburele său de adevăr. Dar asta nu mă face decât să îmi doresc și mai mult să vă iau cu mine astăzi într-o fascinantă incursiune cu foițe crocante și gust de unt pentru a descoperi împreună savuroasa istorie a croissantelor!

1. SIMBOL AL SEMILUNII TURCEȘTI

Cea mai răspândită variantă consemnată în istoria gastronomiei pune în legătură croissantul cu simbolul Imperiului Otoman, semiluna. Și aici există însă doua sub-versiunii ale poveștii: unii istorici vorbesc despre bătălia de la Viena (1683), alții despre cea de la Budapesta (1686) – în orice caz, miezul poveștii este comun pentru ambele date vehiculate. Se pare că turcii plănuiau un atac împotriva orașului (fie el Budapesta, fie Viena), folosindu-se de tuneluri pe care le săpau pe timp de noapte ca tactică pentru a pătrunde în oraș și a-i lua prin surprindere pe inamici, asigurându-și astfel victoria. Patiserii și brutarii, care erau nevoiți să muncească pe timp de noapte, au observat însă zgomotul și au dat alarma de urgență în oraș, dejucând astfel planurile otomanilor, care au  fost ei înșiși luați prin surprindere și alungați din oraș. Patiserii cu pricina, de acum declarați eroi, au primit în semn de onoare permisiunea de a crea un produs special care să marcheze victoria împotriva turcilor. Atunci, spune legenda, au inventat croissantul, foetajul în formă de semilună, pentru ca de fiecare dată când cineva urma să muște din el, să “muște” de fapt din semiluna, din puterea Imperiului Otoman și să simtă, astfel, gustul victoriei.  

Aceasta este, în general, și versiunea oficial acceptată de către cele mai multe ediții Larousse Gastronomique. Sau, cel puțin, de cele pe care am apucat să le consult eu. 🙂

2. MARIE-ANTOINETTE

O a doua variantă a istoricilor leagă apariția croissantului de imaginea reginei Marie-Antoinette, prințesă austriacă devenită, mai târziu, soție a regelui Ludovic al XVI-lea la tronul Franței. Povestea spune că, în conformitate cu eticheta regală, regele și regina trebuiau să ia masa mereu la anumite ore, după un anumit ritual care presupunea și ca cei doi să nu fie niciodată singuri la masă, ci întotdeauna însoțiți de suita regală și de alți oaspeți, pentru care momentul nu era doar o onoare, ci de cele mai multe ori și o curiozitate exacerbată de a observa detalii dintre cele mai diverse: cum mânca regina, cum mesteca, ce obiect atingea prima data ș.a.m.d.

Despre Marie-Antoinette era cunoscut faptul că prefera să nu-și înlăture mănușile nobile nici măcar atunci când se afla la masă și nu atingea niciodată direct mâncarea care îi era servită. Dacă regele avea în permanență un apetit de invidiat, regina avea mai degrabă o reținere în a se deda la răsfățuri culinare, preferând, de cele mai multe ori, carnea de pui fiartă și apa plată. Consemnările istorice ale celor de la curtea regală dau de înțeles faptul că ritualul mesei în comun nu era însă deloc pe placul reginei, care se bucura cel mai mult de momentul aproape sacru al singurei mese din zi care îi era permis să fie servită în intimitate: micul-dejun. Cum cafeaua era unul dintre puținele lucruri pe care Marie-Antoinette le aprecia cu adevărat, istoria spune că regina ar fi cerut într-o dimineață, sub influența dorului de casă și a nostalgiei față de Austria, ca alături de cafea să-i fie recreat și servit un anumit produs de patiserie cu care crescuse în Viena și care îi marcase copilăria. Obiectul nostalgiei reginei era chiar croissantul, pe care s-a ocupat să-l popularizeze mai târziu la curte. 

Există istorici care declină această variantă a poveștii, argumentând că nu este susținută prea mult de argumente istorice. Această a doua versiune nu pare să vină, însă, deloc în contradicție cu prima amintită – înlănțuirea este firească: dacă originea croissantului se regăsește in Viena 1683, înseamnă că pentru Marie-Antoinette, devenită regină la doar 15 ani (o vârstă obișnuită pentru domnie la acea vreme), croissantele chiar erau un simbol al copilăriei și, deci, este perfect plauzibil ca ele să-i fi trezit nostalgii pe când se afla la curtea franceză. Practic, cele două variante ale poveștii nu fac decât să se completeze: una vorbește despre originea croissantului, cealaltă despre adoptarea și popularizarea lui în Franța.

3. OFIȚERUL AUSTRIAC

Conform literaturii de specialitate, această a treia variantă a poveștii este și cea mai credibilă dintre toate și pune în legătură croissantul cu un ofițer austriac pe nume August Zang, despre care se știe că a deschis în 1839 o brutărie vieneză în Paris, unde a importat cuptoare cu aburi, care la acea vreme nu erau de găsit pe tărâm francez. Din același motiv, tot lui îi este atribuită și apariția baghetelor. Pe lângă așa-numita pâine vieneză, la brutăria lui August Zang se vindea și un corn vienez numit kipfel, din care se crede că a fost dezvoltată, ulterior, o versiune foietată: croissantul.

Fără îndoială, fiecare dintre variantele prezentate de istorici poate fi considerată echivocă – când coborâm atât de mult în timp pe firul istoriei, nimic nu poate fi sigur sută la sută. Ce știm însă cu ceva mai multă certitudine este că astăzi, foetajele și produsele de patiserie franțuzești sunt cunoscute la scară largă sub denumirea de viennoiseries. Astfel încât, dacă la nivelul însemnărilor în istoria gastronomiei lucrurile sunt încă incerte, iată că la nivel de cultură populară, contribuția austriecilor la cultura franceză este recunoscută, indiferent de varianta de origine creditată.

 BIBLIOGRAFIE: