New York, New York – Povești din Orașul Care Nu Doarme Niciodată
Am tot amânat să încep acest articol de teamă că n-o să-l mai termin – atâtea aș avea de spus despre New York City. În același timp, am tot amânat să încep acest articol de teamă că, oricât m-aș strădui, n-am să găsesc cuvintele potrivite – e ca atunci când trebuie să explici cuiva ce te-a făcut să te îndrăgostești la prima vedere: rațional, poți invoca niște motive, dar în final, n-ai cum să explici: totul se rezumă la cum te-a făcut să te simți. Iar pe mine, New York-ul m-a cucerit de la prima întâlnire.
Văzusem Parisul, văzusem Londra, văzusem Roma și fiecare dintre ele mă fermecase cu ceva. Dintre orașele mari, New Yorkul rămăsese un mister care se cerea a fi descifrat, deși a priori toate datele indicau faptul că o să-mi placă. Dar în ecuația călătorului, imaginația și realitatea nu se suprapun întotdeauna, și sentimentul pe care-l ai ajungând într-un loc nu coincide mereu cu tabloul pe care ți l-ai pictat în minte despre acel loc. Dar nu a fost cazul cu New York – Orașul cu O mare – unde tabloul urban nu doar că m-a încântat, dar m-a absorbit cu totul într-o poveste ca desprinsă dintr-un film.
Căci dacă Parisul are poezia, New Yorkul are, clar, filmul – și e greu, când te plimbi pe străzile lui, să nu te simți ca și cum ai fi parte dintr-unul. E greu să-l explorezi fără să-l vezi prin lentila unui regizor, fără să romanțezi fiecare pas, fără să-ți imaginezi că ziua se desfășoară în fața ochilor tăi după un scenariu dactilografiat la o mașină de scris veche de cine știe ce scriitor aspirant, ca-ntr-o peliculă de Woody Allen. Sau de vreun publicitar din Mad Men.
Faptul că am făcut legătura asta n-ar fi total lipsit de explicație. Am spus prima dată ‘I
NY’ în facultate, atunci când mă pregăteam să devin copywriter și învățam despre istoria publicității. Campania INY făcuse furori în anii ’70 (ani destul de tulburi pentru New York-ul vremurilor respective, dar buni pentru publicitate), iar conceptul mi se păruse un concept genial prin faptul că, așa cum se spune în industrie, putea fi declinat pe ani de zile (ceea ce s-a și întâmplat; abia acum, după pandemie, l-au revitalizat și l-au transformat în ‘WeNYC‘).
Pe atunci însă, iubeam Parisul atât de tare că nu mai era loc de altceva, iar la New York nu mă gândeam decât ca la un loc îndepărtat. Mi-am amintit de asta în timp ce am oprit într-un magazin de merch de lângă Times Square ca să cumpăr, ce clișeu turistic!, un tricou cu INY. Doar că de data asta, INY nu mai era un concept despre care învățam, ci un sentiment. Pe care-l trăiam. Sentimentul unei mari iubiri care se naște.
Așa am ajuns în Orașul Care Nu Doarme Niciodată: cu fascinație, după ce fredonasem înainte, zile în șir, celebrul cântec al lui Frank Sinatra (cine nu-l știe?!).
Cel mai populat oraș al Statelor Unite, New York City adăpostește aproape 9 milioane de locuitori (de vreo trei-patru ori populația Bucureștiului) și peste 800 de limbi vorbite – un potpourri cultural (și culinar) fascinant care-ți hrănește și mai mult senzația permanentă de film în desfășurare. E împărțit în 5 cartiere: Manhattan, Brooklyn, Queens, Bronx, Staten Island – de data aceasta, eu n-am ajuns decât în Manhattan (semn că trebuie să mă întorc!) și, chiar și-așa, mi-a părut mare.
Nu degeaba e supranumit The Big Apple: NYC îi primește, în jungla de ciment, printre clădiri de sticlă care se oglindesc în dogoarea urbană, pe toți cei cu visuri mari. If you can make it there, you’ll make it anywhere, zice cântecul, și nu cunosc descriere mai bună – exact ăsta e sentimentul pe care îl ai, atunci când te plimbi printre zgârie-nori și te simți mic, privind spre vârful lor: că vrei să ajungi acolo, sus.
Și nu doar că vrei, ci și că poți. Pentru că aici, de la camerista de hotel care visează la o viață mai bună până la finanțistul de pe Wall Street care visează să dea lovitura, de la artistul care visează să umple stadioane cu muzica lui la cheful care visează să ajungă în World’s 50Best, niciun vis nu e prea mic pentru un oraș atât de mare.
Iar când privești totul de sus, de la etajul 93, realizezi că acele aproape 9 milioane de suflete pe care le adăpostește orașul ăsta au toate cel puțin încă pe atâtea visuri. Și, cumva, e loc pentru toate: și pentru visuri, și pentru îndârjire, și pentru pasiune, și pentru opulență, și pentru Naked Cowboy și nebunia din Times Square, și pentru artă, și pentru 800 de limbi străine, și pentru 12 mii de vânzători de street food, și pentru cele mai înalte clădiri din lume, și pentru INY publicitar, și pentru INY spus cu-atâta suflet încât îngreunează întoarcerea acasă.
În final, prima călătorie la NYC s-a dovedit a fi ca un aperitiv de fine dining franțuzesc: savuros, dar insuficient – și menit doar să deschidă apetitul! Îmi dau seama că, oricâte zile ar fi cuprins, tot ar fi fost prea puține pentru câte sunt de explorat.
Desigur, v-ați dat seama până acum: să spun că mi-a plăcut New York City ar fi un grav understatement. Articolul e pe final și temerile mele din introducere s-au spulberat; posibil chiar să fi găsit și cuvintele potrivite (cititorul decide). Mai rămâne o singură teamă, către care privesc aproape filosofic: și anume, că ultima oară când am simțit ceva atât de puternic față de un oraș a fost Parisul – și mi-am petrecut următorii 15 ani profitând de fiecare ocazie și de fiecare pretext pentru a fi acolo.
Din păcate pentru mine, New York-ul nu e doar la 3 ore distanță, și asta ridică niște probleme de logistică (haha). Cu toate astea, nu mă pot abține să nu mă imaginez patinând în Central Park și admirând bradul de Crăciun de la Rockefeller Center, mergând la un spectacol pe Broadway și la Joe’s Pizza după, luând Staten Island Ferry și făcând cu mâna către Statuia Libertății cu obrajii ușor înroșiți de frig, dar cu zâmbet larg și cu aburi ieșind în timp ce fredonez I want to be a part of it, New York, New York! Ați vizualizat? Și eu – și, țineți minte? – mie nici măcar nu-mi place iarna. Dar nu pot să-mi închipui iarna la New York altfel decât fermecătoare.
