Paris – ‘par coeur’

În franceză, când vrei să spui că știi ceva pe de rost, se spune că știi acel lucru “par coeur”. În franceză, memoria afectivă fixează cu bună știință și mai trainic decât orice stări, imagini și senzații, astfel încât să ții minte nu mai depinde (doar) de capacitățile cognitive, ci de afecte, de suflet și de inimă deopotrivă – ca dovadă că ele sunt locurile în care se păstrează lucrurile cel mai bine. Eu îmi știu Parisul par coeur: de undeva, din timp, lucrurile s-au fixat acolo și n-au mai plecat — au prins rădăcini și au crescut. Acolo, în inimă, Parisul mă locuiește ca o grădină abundentă și luxuriantă, care se-ntinde mereu mai mult.

Primul meu contact cu muzica franceză a fost o casetă cu Joe Dassin, un album pe care ajunsesem să-l întorc într-o veselie de pe partea A pe partea B, căci pe vremea aceea lucrurile aveau mereu o continuitate. Ajunsesem să îi știu la perfecție versurile cântecelor, atâta repetiție mă făcuse să le memorez cu lejeritate, să le știu fără probleme pe de rost, dar, mai ales, să le știu “par coeur”. L-am descoperit apoi la ora de franceză pe Aznavour, cu atelierul lui boem din Montmartre, La Bohème, pe care am păstrat-o ani de-a rândul în suflet, iar azi nu face excepție. Mai târziu am ajuns să fac cunoștință cu Juliette Greco, din cântecele căreia am învățat despre cheile Senei și despre Saint-Germain-des-Prés, despre rue du Four și colțișoare pline de iubire, idilice și paradisiace, așa cum numai în muzică pot părea.

De aceea, poate, când am ajuns să mă plimb printre ele, străduțele Parisului nu mi s-au părut nicio clipă străine. Hoinărisem deja de atâtea ori pe acolo, cu gândul. Le știam deja “par coeur”.

Iar realitatea era încă și mai vie decât amintirile fixate în memorie, pentru că ea era, de fapt, declanșatorul. Dincolo de ele, și mai stranii, stau însă mărturie amintiri la fel de vii, care nu se suprapun deloc cu trecutul cognitiv. Amintiri ale unor lucruri care se zugrăvesc în fața ochilor atât de real, dar care nici măcar nu s-au întâmplat încă.

Cum poți avea amintiri despre ceva ce nu s-a întâmplat încă? Nu știu, dar eu am. Parisul îmi trimite viziuni la tot pasul, iar eu insist să le culeg și să le păstrez, ca-ntr-o carte în care ai pus la presat o floare primită de la băiatul de care te-ai îndragostit, doar pentru că nu știai cum să păstrezi altfel amintirea. Nu mai contează din ce timp sunt rupte aceste viziuni, trecut sau viitor, dintr-o viață anterioară și de mult ștearsă ori dintr-una viitoare și neexprimată încă, la fel le păstrez și eu, ca un adolescent îndrăgostit: cu speranță, cu siguranță, cu certitudinea că într-o zi am să le (re)trăiesc.

Așa e, dacă închid ochii, îmi știu Parisul par coeur. Văd totul desfășurându-se în fața ochilor, văd drumurile, bulevardele, clădirile, ferestrele, podurile, apusurile, Sena, gurile de metrou. Dar mai e un Paris pe care îl știu “par coeur”. Cel netrăit încă. Cel din care, din când în când, se ițesc imagini ce se retrag apoi cu repeziciune, ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea. Acelui Paris îi ies în întâmpinare. Eu mă deschid lui și el mi se dezvăluie mie, într-o legătură magică, aproape inefabilă. Nici nu poate fi altfel: Parisul meu nu-i de știut pe de rost, ci pe din inimă.