“Nu moartea conta, ci tristețea și mirarea. Și puținii oameni buni care plângeau în noapte. Puținii oameni buni. Probabil că pătura fusese o femeie care încercase fie să mă omoare ca să mă târască spre moarte împreună cu ea, fie să mă iubească sub formă de pătură, fără să se priceapă prea bine… sau poate încercase să-l ucidă pe Mick pentru că o împiedicase să mă urmărească la ușă? Nebunie? Bineînțeles. Dar ce e normal pe lumea asta? Nu e viața o nebunie? Cu toții suntem dirijați ca niște marionete… arcul se învărtește de câteva ori, după care se strică și asta-i tot… și când te gândești că ne trăim viața făcând tot felul de presupuneri, de planuri, ducându-ne la alegeri, tunzând iarba… Nebunie, normal, dar ce NU E nebunie?”

(Charles Bukowski – Povești despre nebunia obișnuită, ed. Rao)
Așa cum Yann Tiersen își compunea “Les jours tristes”, Margot s-a hotărât să-și scrie și ea, la rândul ei, “Les jours fous”. Zilele nebune. Și nu doar să le scrie, ci mai mult: să le onoreze cum se poate mai frumos: cu o masă la Bistro. Si cu povesti despre nebunia obisnuita. 

 

Vinul alb i-a ținut – inevitabil – companie. Și tot inevitabil, ceva mai târziu, Bukowski. Pentru zile nebune, doar poveștile lui puteau să se alăture festinului cu cea mai mare naturalețe. “Sufletul liber – spunea bătrânul Charles – e un lucru rar, dar ușor de recunoscut, de obicei – pentru că aparține acelor oameni în compania cărora te simți bine, foarte bine”. I-am dat dreptate și am fugit către Bistro. Aici e cald și liniște. Iar afară – o lume nebună, nebună de tot.
“Nebunie, normal, dar ce NU E nebunie?”….