“M-am nascut sub o stea nenorocoasa – steaua galbena”, obisnuia sa spuna Serge Gainsbourg – cel pe care filmul de ieri, in regia lui Joann Sfaar, ni l-a adus la Bistro. Cu toate acestea, steaua lui de evreu refugiat in Paris l-a purtat catre o glorie pe care nici macar nu o banuise sau pe care, dimpotriva, poate a stiut dintotdeauna ca avea sa o traiasca. Si-a detestat mereu numele sau adevarat – Lucien Ginsburg, lucru care l-a facut sa adopte, in 1945, odata cu prima sa aparitie televizata, numele cu care a si ramas cunoscut – Serge. Si asta nu datorita rezonantei sale franceze, ci pentru ca facea referire la descendenta sa rusa.

Inca de la o varsta foarte frageda, Serge Gainsbourg a fost cine a vrut el sa fie. “Uratenia e mai puternica decat frumusetea, spunea el, pentru ca dureaza” – exemplul lui este cel mai elocvent. Fara a fi un prototip clasic de frumusete, si-a construit destul de timpuriu o reputatie de cuceritor, fiind celebru pentru relatiile sale cu cele mai atragatoare femei ale vremii: Brigitte Bardot, Juliette Greco, Jane Birkin, pe langa (sute de) altele.

Monstruos si fermecator in egala masura, asemanat de unii cu Sinatra, de altii cu Elvis, Gainsbourg (interpretat in film de Eric Elmosnino a carui asemanare cu artistul este uluitoare) s-a impus ca primul mare star al epocii moderne franceze, un adevarat icon – recunoscut nu doar ca un compozitor de succes, ci si ca un veritabil sex-symbol.

Incrancenarea de a trai mereu liber l-a facut, in final, sa duca si scandalul la nivel de arta – un vartej de controverse pe care filmul lui Sfaar il surprinde magistral: colaborarea cu France Gall, lolita careia i-a compus niste minunate ode sexuale deghizate in hituri castigatoare la Eurovision; scurta, dar inflacarata sa poveste de dragoste cu zeita rasfatata a Frantei, Brigitte Bardot, pentru care a compus “Initials BB” si celebrul “Bonnie and Clyde” (si Laetitia Casta, desi fara veleitati actoricesti uimitoare, o intruchipeaza magnific pe BB); arhicunoscuta piesa “Je t’aime (moi non plus)”, eliberata in anul de gratie 1969 si presupus inregistrata in timpul unui preludiu dintre el si Jane Birkin, a fost interzisa de BBC si a oripilat Vaticanul (Lucy Gordon a facut, si ea, un rol foarte bun ca Jane Birkin – din pacate, a fost chiar ultimul sau rol, ea alegand sa se sinucida inainte ca filmul sa fie lansat); versiunea reggae a Marseillezei pe care a inregistrat-o in Jamaica i-a atras antipatia vehementa a Frontului National, iar penultimul sau album, Love on the Beat, l-a facut sa fie din nou infierat (lucru pe care filmul nu il mai surprinde) pentru scandalosul duet cu fiica sa, Charlotte, pe piesa “Lemon incest”.

Isi construise un alter-ego pe care-l denumise Gainsbarre (“la gueule” in film), partea intunecata din el, care il indemna permanent la iresponsabilitate si la autodistrugere, cea care l-a determinat sa abandoneze mai intai pictura, apoi familia si in final, pe el insusi. Totusi, pentru Franta el a ramas mereu un symbol al libertatii, un boem, un artist admirat in egala masura de vechile si de tinerele generatii. La moartea sa, in 1991, s-a spus despre el ca a fost “acest Baudelaire al muzicii” si ca “a intruchipat un anumit ideal de libertate” – lucru care este in continuare vizibil cu ochiul liber: resedinta sa din 5bis, Rue de Verneuil este singura casa din Paris ale carei ziduri au voie sa fie “murdarite” legal de graffiti si poezii – la cererea sa, prin testament, pentru a incuraja libera exprimare. Uratenia dureaza – asa cum el insusi credea. Dar nu pentru ca e mai puternica decat frumusetea. Ci pentru ca, uneori, uratenia este frumusete.