“Je me demande si je ne suis pas en train de jouer avec les mots. Et si les mots étaient faits pour ça?”

(Boris Vian – L’Écume des Jours)

Caracterizat cel mai adesea prin cuvintele lui Raymond Queneau, care vorbea despre el ca despre “cel mai sfâșietor roman de dragoste din istoria literaturii contemporane”, romanul Spuma zilelor al lui Boris Vian, publicat în 1947, este prezentat publicului cititor drept roman doar pentru că literatura nu a găsit alt termen mai potrivit pentru ceea ce este el, de fapt: un univers în sine. Un univers suprarealist țesut în jurul unei povești  care este “în întregime adevărată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul”, după cum declara însuși Vian, supranumit copilul teribil al literaturii franceze. O lume, deci, deopotrivă reală și fictivă, în care dezordinea imaginilor creează o hartă a unei noi ordini, una a fanteziei, a cuvintelor inventate și a obiectelor animate – precum pianococktailul sau soneria care se desprinde din ușă ca să-și anunțe stăpânul că a venit un oaspete în vizită – al căror comportament ne apare, după convenția lumii în care tocmai am intrat, cât se poate de firesc.

După ce începi să guști din Spuma zilelor, nimic nu ți se mai pare ciudat. Ci doar începi să vezi lumea reală cu alți ochi, poate așa cum ar fi vrut Boris Vian să o vezi. Pentru că universul său fantastic este, de fapt, un amplu dialog intertextual cu realitatea sa. Mare colecționar de jazz și organizator al concertelor lui Duke Ellington în Franța, Vian a folosit chiar una din piesele lui Ellington, Chloé, pentru a însufleți personajul feminin central: Chloé, cea care începe să trăiască o nemăsurată poveste de dragoste alături de Colin, are însă un destin trist, suferind de o boală la fel de ciudată ca și restul universului său, dar care, în convenția romanului, pare cu totul de înțeles. Intensitatea iubirii pe care o simte îi provoacă, în mod straniu, creșterea unui nufăr în plămân, nufăr care o sufocă pe zi ce trece și care nu poate fi combătut decât dacă fata este înconjurată de multe alte flori.

Așa cum era, poate de așteptat, eforturile lui Colin de a-și salva iubita până în punctul în care atinge ruina financiară și imaginea ei înconjurată de munți de flori sporesc dramatismul poveștii, nu pe nedrept numită de Queneau “cea mai sfâșietoare poveste de dragoste a literaturii contemporane”. Dramatismul este însă unul de o poezie sublimată, iar sfâșietoarea tristețe nu este nicidecum una care (te) seacă, ci una care îmbogățește, una care îzvorăște dintr-o proiectare a propriei realități, o expresie, până la urmă, a iubirii care se naște și (se) trăiește după propriile sale reguli și după propria sa logică.

Dulce-amăui este și umorul omniprezent în roman, prin intermediul celorlalte personaje: Alise și Chick, cuplul paralel care-și trăiește propria poveste de dragoste, fascinația lui Chick pentru filosoful Jean-Sol Partre (o caricatură a celebrului Jean-Paul Sartre, cel care avea să-i fure soția lui Boris Vian) și bucătarul Nicolas, un discipol al lui Gouffé, ale căror preparate sunt pur și simplu infailibile.

“Mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale să mă joc cu cuvintele. Și dacă cuvintele ar fi fost făcute tocmai pentru asta?”, se întreba Boris Vian în Spuma Zilelor. Iar eu, ca om care și-a ales ca meserie tocmai joaca aceasta cu cuvintele, nu pot decât să rezonez la modul cel mai profund cu spusele sale. Cuvintele creează imagini, iar imaginile nasc, la rândul lor, o lume întreagă. Fiecare cuvânt, folosit altfel în jocul magic, înglobează în el o mie de posibilități. Iar Boris Vian a demonstrat asta magistral în Spuma Zilelor.

În 2013, sub semnătura maestrului Michel Gondry, cu Audrey Tautou și Romain Duris în rolurile principale, a fost realizat Mood Indigo (L’Écume des Jours), a treia ecranizare a romanului lui Boris Vian și, se pare, și cea mai spectaculoasă de până acum. Promit să completez articolul cu impresii noi de îndată ce voi ajunge să văd filmul. Până atunci, vă invit să vedeți mai jos trailerul oficial: