To this question, as kids, my friends always gave the same answer: “Pussy”. Whereas I answered “The smell of old people’s houses”. The question was “What do you really like the most in life?” I was destined for sensibility. I was destined to become a writer. 

Jep Gambardella

Jep Gambardella a sosit în Cetatea Eternă la 26 de ani și de atunci i s-a dedicat întru totul. Nu a vrut să fie doar un simplu trecător prin viața ei agitată. A vrut să o cunoască, să o cucerească și, într-un final, să o stăpânească. Până când, într-un final, ca în orice poveste de dragoste dominată de fascinație, rolurile s-au schimbat și Roma, cu efervescența ei continuă,  a fost cea care a ajuns să îl stăpânească pe Jep Gambardella. Acum, la cea de-a șaizeci și cincea sa aniversare, jurnalistul Jep experimentează un soi de carpe diem continuu, dar nesatisfăcător, în cercuri și locuri selecte și exclusiviste din Roma, încercând să se sustragă sentimentului de absurditate care i-a bântuit existența încă de la scrierea primului (și singurului) său roman, în umbra căruia trăiește și astăzi.

La fel cum altădată fellinianul jurnalist Marcello se plimba pe Via Veneto căutând “La Dolce Vita”, Jep Gambardella își trăiește propria căutare, una care îl mistuie zi de zi și care îl condamnă unei neliniști perpetue. Destinat sensibilității, așa cum el însuși a ajuns să realizeze, Jep caută neîncetat “La Grande Bellezza”. Dezamăgirea (deghizată în cinism) îl însoțește însă pretutindeni. Iar frământarea interioară se prelungește chiar și atunci când (sau cu atât mai mult atunci când) amintiri din trecutul la fel de zbuciumat ca și prezentul revin in viața sa, împiedicându-l, așa cum visează uneori, să scrie un nou roman.

Nu de personaje duce lipsă Jep – pe acelea le întâlnește la fiecare pas și fiecare dintre ele îl dezgustă, îl amuză sau îl învață câte ceva. Nici poveștile nu îi lipsesc: într-un oraș a cărui frumusețe îl îmbată zi de zi, poveștile îl înconjoară și i se descoperă chiar fără ca el să le aștepte. Dar timpul trece și peste el, și peste Roma; uneori totul pare pierdut, iar nostalgia domină peisajul din ce în ce mai derizoriu, în fața căruia plăcerea vieții devine cel mai la îndemână mecanism de apărare.

Întocmai ca-ntr-un roman al așteptării, declicul poveștii dezarmante a lui Jep Gambardella vine exact de unde se așteaptă mai puțin: din schimbarea perspectivei. O scurtă, dar marcantă întâlnire cu un vechi prieten de la circ, autor al numărului cu girafa care dispare, îi oferă lui Jep cheia întregii povești. Abia atunci își îngăduie să pornească scrierea celui de-al doilea roman din viața sa – primul roman adevărat – fără să mai caute inefabilul care l-a împiedicat până atunci să scrie. În fond, după cum îi explică prietenul său iluzionist, “totul e doar un truc”.

“La Grande Bellezza” este, de fapt, o lecție pe care Jep Gambardella o primește în căutarea sa tulburătoare, dar și o lecție de cinematografie pe care regizorul și scenaristul Paolo Sorrentino o oferă, plecând de la conceptul de cinematografie a minciunilor, nu a adevărului, pentru că adevărul ilustrat nu hrănește deloc la fel de bine spectacolul pe cât o fac minciunile bine inventate. Un tribut declarat adus cinematografiei lui Fellini și marii școli de cinematografie italiene, în general. Un film de artă despre sensibilitate, destinul unui scriitor și Marea Frumusețe a Vieții. Nu întâmplător, laureat al Globurilor de Aur și câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2014.